Povestea nasterii lui Razvan

Azi, din lipsa de timp, dau doar un copy paste de pe un forum unde activez ca si devotata mamica :) si unde am povestit, demult, cum l-a adus barza pe Razvan. Astfel, postul de azi e dedicat lui Miki, viitoare mamica de Mara(sau Mar? :D), sa intre in atmosfera asa, de timpuriu.:).
Asadar...


Am aflat ca o sa avem un copil exact cand incepusem o viata noua in Grecia, dupa ce vandusem tot aici si ne hotarasem sa traim happily ever after in Atena. La fix, nu? La prima vedere s-ar zice ca a fost un moment nepotrivit, insa a fost de departe cel mai potrivit moment, in primul rand pentru ca am nascut cel mai frumos copil din lume (toate avem norocul asta,nu?) si in al doilea rand pentru ca nasterea lui a insemnat sa ne re-mutam in Romania (altfel ne-ar fi fost f. greu acolo) si asta a fost super pentru mine, ca nu reusisem sa ma acomodez acolo anyway.

Asa ca am venit, ne-am mutat cu chirie intr-o garsoniera si…am inceput sa ne pregatim de meseria de parinti, astfel ca pana in luna a treia deja stabilisem viitorul lui Razvan pana pe la 18 ani, iar in luna a patra, dupa ce am aflat ca e baiat, l-am “rezolvat” pana pe la 40 de ani…(Niciodata nu poti fi prea prevazator, nuuu?)

Initial DPN-ul era undeva pe la 25 iulie, insa cum doamna doctor trebuia sa plece in concediu…si eu vroiam sa-mi vad mai repede produsul, am inceput sa luam in considerare si..o modificare a situatiei (naturala, insa), mai ales ca placenta era matura si incepusem sa pierd din dop...

In fine, dupa vreo 2 seri (biine, nopti) in care am avut niste cramputze (asa le zic acum, dupa ce am vazut ce inseamna, de fapt, contractii de travaliu) si l-am trezit pe barbate-miu cu bagajul de spital in mana, am stabilit ca pe data de 13 iulie (adica intr-o joi) sa ma prezint la spital pregatita sa nasc, asta daca eram pregatita..si eram… si nu se intampla nimic pana atunci..si nu s-a intamplat..

Pe 13 iulie 2006, dupa ce cu o seara inainte fusesem in Beta (prietenii stiu de ce)- o terasa din Constanta, la ora 8.00 m-am prezentat cuminte la spital, fara nici cea mai mica emotie in sufletelul meu nerabdator de viitoare mamica.

Hotarasem de mult ca voi naste natural, fara anestezie, pentru ca mi-e frica de ace, si in plus aveam ideea aia, stiti voi, care de obicei are raspunsuri dezastruoase
:”Cat de rau poate sa fie?”
Buun…la 9.00 a venit doamna doctor, mi-a rupt apa si m-a intins pe pat, iar o asistenta draguta (care s-a si cocotat pe burta mea in momentul suprem), mi-a zis:”In jumatate de ora vor incepe contractiile!” “O.K, sa inceapa!” ..zisei eu inca vesela ca un fluturas…

Nu va zic…la 9.30 trecute fix au inceput…si continuat…si nu s-au mai oprit pana la 12.30 cand am nascut. Acu’…eu, ca un cetatean model ce ma aflu, citisem cate ceva despre contractiile astea, si stiam ca dureaza cateva secunde, apoi o pauza mare, apoi iar cateva secunde, apoi o pauza mai putin mare, si tot asa….WRONG! La mine au inceput si tot o veselie a fost pana am nascut…erau cateva secunde luuungi de durere si cateva secunde scurte de relaxare.

Pentru ca nu ma caracterizeaza , nu am tipat DELOC in acest interval de 3 ore..am stat si m-am inverzit de durere in liniste.
Nu va mai povestesc despre cercul de cauciuc pe care il luasem cu mine, cica sa-l strang in travaliu…ce sa mai strangi, frate? Ca abia mai aveam putere sa respir. M-am multumit sa ma uit din cand in cand urat la barbate-miu, care a stat cu mine tot timpul, chiar si cand am nascut, m-a tinut de mana, si care incerca sa faca glumite pe acolo, cica sa detensioneze situatia….n-a mers!!! Faptul ca el a fost cu mine tot timpul si m-a tinut de mana insa m-a ajutat enorm.

Booon…pe la vreo 10 si ceva, dupa ce intelesesem ce inseamna contractii (nothing like it) am intrebat-o pe asistenta daca poate sa imi puna vreun calmant in perfuzie, si am fost mai mult decat fericita sa aflu ca da, exista un calmant, dar ca dupa aministrarea lui, in jumatate de ora va trebui sa nasc, pentru ca va cobori copilul, sau ceva e gen…ok, zic! Sa coboare, sa vina, doar dati-mi odata calmantul ala…

Neaahh..doamna doctor cu care trebuia sa nasc avea cezariana in sala de langa , asa ca i-a zis asistentei sa nu imi dea inca nimic, ca mai dureaza…sa mai asteptam…asa ca am mai asteptat..un secol, cred..asa mi s-a parut…pana si-a facut mila asistenta de mine si mi-a pus calmantul.

Ieeee…am zis eu in gand asteptand ca durerile sa dispara mai repede ca petele spalate cu Vanish….ei bine, nu a fost sa fie….tot ce a reusit calmantul ala meserias a fost ca in scurtele momente de relaxare ce alternau cu luungile momente de durere sa ma simt “high”..atat!Durerea nu a disparut DELOC.

Long story short..pe la 12 si un sfert, cred, i-am zis asistentei ca eu nasc cu sau fara doamna doctor, pentru ca simteam capul copilului cum coborase, asa ca s-a dus dupa doctoresa si a venit cu..un ..doctores..ca ea era inca ocupata…
Ma sui pe masa si urmeaza binecunoscutul “Impinge!”. Marfa…imping, ce sa fac, chiar daca nu mai aveam putere nici sa stranut.

Dupa vreo 2 opinteli inutile de-ale mele, (zic inutile ca nu impingeam UNDE trebuie) asistenta imi zice” Impinge, ca se sufoca bebele!”(el saracul era pe pozitie, ii mai trebuia doar un impuls). “Ce faceeee?” Cand am auzit asta, am impins o data de era sa-l dau cu capul de perete…Si gataaaa…Bebelus la orizont.

Imi amintesc de parca ar fi fost ieri cand l-am vazut cum il tinea doctorul de picioruse..era atat de frumos…cel mai frumos din lume…(inca mai cred asta)Barbate-miu, saracu’, era atat de emotionat, ca a trebuit sa ii amintesc unul in motivele pentru care era acolo:SA FACA POZEEE!

And..the rest is history!Mi se parea perfect, cu toate degetelele lui mici, cu gurita atat de frumos conturata, cu ochisorii lui mari si curiosi…Si, ciudat, am inteles atunci, pe loc, pentru prima data, cum e sa iubesi pe cineva instant, cineva pe care practic nu il cunosti deloc, asa..la prima vedere, si cum ti-ai da viata fara sa clipesti pentru 51 de cm si 3500 de grame de fericire….