Ce trist trebuie sa fie cand, dupa ce ai crescut alaturi de cineva, ti-ai petrecut o buna parte din viata alaturi de persoanele respective, acestia incep sa moara...
In prima instanta, suferi pentru ca sunt apropiatii tai, pentru ca ati fost impreuna la bine si la greu, ati impartit aceeasi paine si ati trecut impreuna peste tristeti si bucurii.Au fost alaturi de tine cand te-ai casatorit, cand ai avut copii, cand ai divortat sau cand ai cununat...Ati ras impreuna, ati plans cand ati avut necazuri, v-ati impartasit secrete...
Si suferi pentru ca stii ca in urma lor ramane un gol pe care nu il va mai putea umple nimeni.Nu mai esti la varsta la care sa iti faci prieteni si, mai mult, prietenii de o viata nu se pot inlocui. Acum sunt mult mai putine persoane pe care le poti suna atunci cand ai o greutate pe care nu vrei sau nu poti sa o impartasesti familiei.
Si apoi te loveste o idee si mai dureroasa: tu...urmezi...Daca cei din generatia ta au inceput sa se stinga, unul cate unul...nu va mai trece mult pana nu vei merge si tu printre ei...Si atunci te napadeste o tristete si mai mare, pentru ca realizezi ca nu iti mai ajunge timpul sa faci tot ce ti-ai propus, ca oricat de pregatit crezi ca esti, de fapt nu stii nimic despre asta si ca nici nu vrei sa afli inca..Si ti se face frica...frica de faptul ca te va lua pe nepregatite...Si ca nu vei apuca sa iti iei adio de la cei dragi...
Si iti dai seama ca viata nu e decat o notiune de timp...ca tot ce cladesti ani de zile dispare intr-o clipa...tot ce ai reprezentat tu pe un pamant pe care l-ai simtit al tau o sa se surpe ca un castel de nisip.Si ca nu pleci nici cu casele tale, nici cu masinile, nici cu bijuteriile adunate atat de greu...Doar cu un sentiment..de implinire, daca ai fost fericit, daca ai stiut sa iti traiesti viata, sa te bucuri de tot ce iti poate oferi ea, sau de tristete, daca ai lasat-o sa se scurga pe langa tine...
Si atunci...tot ce mai conteaza sunt amintirile acelea care iti umplu inima de bucurie ale zilelor ce te-au facut sa razi cu pofta, sa plangi cu pasiune, sa iubesti din tot sufletul...
Si incerci sa iti traiesti restul zilelor impacat.Si linistit. Ca atunci cand o sa vina momentul,sa fii...pregatit.
RIP, Jean Constantin!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
in pace odihneasca-se... eu inca ii numar pe cei din generatia bunicii mele care se tot duc... "Tomita" s-a dus la cutremur, si il adora.... Gica Petrescu ii canta in vreo gradina de vara, la sosea, in tinerete.. "Amzica" si el e dus pe taramuri indepartate, ca si alti actori si cantareti care nu mai sunt... acum imi vine-n minte cum imi povestea bunica cum ca, in copilarie, se ducea la palatul regal sa se uite la regele Mihai cum se juca de partea cealalta a gardului... sper sa fie cu totii sanatosi de-acum si ma rog sa se inventeze ceva , un leac, care sa faca oamenii sa dispara frumos din lumea asta, nu cu suferinta, nu cu lacrimi :-(. Si refuz cu indarjire sa ma gandesc la cei ce vor urma. Cei ce sunt acolo sunt impreuna, noi suntem impreuna aici, hai sa privim schimbul asta de suflete cu mai putin egoism si cu mai p[utin dor..hm, ce aberatie, nu putem sa nu ne rupem putin din suflet cu fiecare ce se duce :-(((... asa e viata.
Hugs!
Trimiteți un comentariu