Pe scurt,asa..

Mai am vazut un baietel intr-o dimineata la Razvan la scoala...asa ce m-a emotionat..Prima data pentru ca venea singur la scoala,cu toate ca nu era mai mare decat fii-miu(cel mare:D)
Mi s-a facut mila,ma gandeam ca poate ar vrea si el sa se tina de manuta cu mamica sau taticul lui,sa ii vorbeasca despre orice,sa intrebe cate-n luna si stele,dar...era singurel..si parea trist.
Apoi,ne-a depasit,si cum era cu doi pasi in fata noastra pe scari am putut sa il observ mai bine: avea un rucsac,mititelul, al carui maner(daca asa s-ar numi chestia aia de care il tii) era legat cu o sarma. O sarma simpla,rigida,care il tinea sa nu cada si sa mai poata fi folosit rucsacul, asa ponosit cum era...Apoi...avea niste incaltari,saracutul,cred ca ii erau cu 3 numere mai mari...se chinuia abia abia sa le tina in picioare...noroc ca avea in fipte in ele niste pantaloni de ski lungi..mult prea lungi pentru statura lui micuta...In maini avea niste manusi care erau de barbat, infipte destoinic pana la cot, si pe care se chinuia,de asemena,sa le tina in manutele probabil inghetate...Geaca era ponosita si avea manecile suflecate...Imi amintea cumva din personajul din Iarna pe ulita...
Asa ca mi s-a facut o mila de el, gandindu-ma cat de amarat pare si ce viata chinuita o avea,si cum vine el  mititelul la scoala,si probabil ca invata si bine...Offf..va jur ca imi venea sa il iau acasa ,sa il imbrac si sa ii dau de mancare...
Cateodata nu apreciem cum trebuie ce avem, ni se par toate firesti si cuvenite...si sunt atatia copii amarati care nu stiu bucurii simple...