azi și altă dată

Azi a trebuit să cobor să îi dau un tort unui om pe care nu îl cunoșteam. Si cum mă îndreptam eu cu tortul în mână spre locul stabilit, cu vreo 5-10 metri înainte văd că un bărbat cobora din mașina proprietate personală(că doar nu intelectuală). Profitând de faptul că era exact ora stabilită și că omul comisese imprudența să îmi arunce o privire o fracțiune de secundă(lucru cu care nu sunt obișnuită din partea bărbaților), m-am dus glonț spre el.
- Cu mine vă întâlniți?
- Ha?!?
- Cu mine vreți să vă întâlniți ?
-....nuu...(!?!) (privindu-mă din ce în ce mai ciudat)
- A, bine, nicio problemă, răspund eu ca în filmele cu Stan și Bran, îndepărtându-mă nonșalant de el.

Evident că omul m-a privit mult (și ciudat) după, uitându-se, poate, cu coada ochiului, după vreo cameră ascunsă, iar eu, în timp ce mă pironisem mândră pe trotuar, așteptând următorul necunoscut bun de hărțuit, mi-am adus aminte o fază de acum mulți ani.

Trebuia să mă întâlnesc la Casa de Cultură cu viitorul meu soț, pe atunci prietenul meu. Și cum așteptam cumințică și întotdeauna punctuală (!) să ajungă, numa” ce văd pe partea cealaltă o fată că îmi face semne disperate cu mâna, pregătindu-se să traverseze. Eu, care ani mai târziu era să iau de două ori alt copil acasă de la școală, pe bază de miopie, mă fac, normal, că nu o observ și-mi văd de treaba mea. Care nu reprezenta mare lucru la ora aia. Fata traversează, tot o goană, vine glonț la mine și mă întreabă:
- Ești Silvia?
- Da!...
- Hai, să mergem! Vino!
Amu...precum că n-am fost nici tânără cel mai ascuțit creion din penar, am plecat cu ea, ce era să fac?  Mai ales că mă târa grăbită printre masini, prin intersecție. Și am mers, gânditoare, vreo câțiva metri, după care am grăit, adevărat, dar pe un ton blând, să nu supăr fata:
- Auzi? M-am gândit și...e posibil să nu fiu totuși Silvia pe care o cauți. Că eu trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu acum, nu cu tine.(hashtag eudecâtzic, cum ar veni în zilele noastre).
Normal că pusă în fața acestei realități zdrobitoare,  răpitoarea fără voie a trebuit să-mi dea, cu părere de rău, drumul, iar eu am rămas până în ziua de azi cu zâmbetul pe buze la amintirea întâmplării care cine știe unde ar fi dus dacă nu mă lovea sinceritatea?